Dacă pe pământul românesc ar creşte o plantă hrănitoare ce nu se găseşte în alte părţi, ar trebui să dăm socoteală de ea. (Constantin Noica)
Printre primele cugetări din copilărie la care am simţit că am ajuns de una singură este şi aceasta: indiferent de circumstanţe, nu am voie să mă consider o victimă, nu-mi aduce nimic bun să îmi ascund fricile în spatele eşecurilor societăţii din care fac parte şi nu e demn de mine să pretind a primi ceva de-a gata, trudit de alţii. Dacă această lume în care m-am pomenit fără să-mi amintesc foarte clar cum, din ce sfere celeste sau din ce neanturi, îmi oferă ca din proprie iniţiativă daruri plămădite deja, le primesc cu reverenţă. Colţuri de natură, moşteniri culturale, feluritele izbânzi ale generaţiilor trecute. Dar n-am să hulesc nici ţara, nici neamul, nici vreun Dumnezeu nedrept pentru stârpituri şi nereguli şi n-am să mă simt neputincioasă în faţa niciunei armate de compatrioţi anapoda. Îi văd; totuşi pot să fiu imună la fanfaronada lor.
Prefer să îmi trăiesc românismul la standarde înalte. Văd ce-i frumos în drumurile mele prin ţară şi-aşa atrag spre mine oameni buni, cu care mă prind, pentru cât ne este dat să trăim împreună, în hore ale prieteniei, bucuriei şi onoarei. Mulţumesc în gând locurilor frumoase ce-mi cheamă umblările, şi-n timp ce urechile îmi mai înregistrează câte o manea, câte o bubuitură de maşină tunată în liniştea înstelărilor din miez de noapte, în timp ce ochii-mi văd dureros nume de oameni mici, scrise mare, mare cu vopsea pe stânci carpatine – semn că pe-acolo a trecut câte un Ady cu câte o iuby de-a lui –, mă rog pământurilor să îmi vorbească de dedesubtul acestor ignoranţe şi să ne-ajute să stăm în legătură cu românismele de preţ, pe noi, cei nu ne dezicem de ele.
Îmi plac toate ţările şi toate neamurile. Cu unele dintre cele pe unde am fost am rezonat mai uşor, altele mi-au rămas distante. Am învăţat până la această vârstă să citesc în caracterul fiecărei comunităţi valorile ei specifice şi felurile de bururieni ce cresc lesne acolo. Naţionalismul radical mi se pare o eroare; mă feresc de el şi dinspre alţii, şi pe la noi. Dar să nu uităm că nu avem voie nici să lăsăm să piară, nici să pitim de ochii altor neamuri bunele românisme! În organismul întregii oameniri, au locul şi misiunea lor pentru menţinerea echilibrului de sistem.
Când revin acasă din câte un colţ românesc nou sau revăzut după o pauză mai lungă, mi-am făcut obiceiul să mă reconectez la el în tihnă şi să cercetez cum m-a transformat, ce s-a schimbat în mine acolo, dacă pot decela un mesaj primit – vorba lui Elif Shafak – de la sfinţii locului. Într-o zi abia trecută în care am traversat Argeşul cu destinaţia Transfăgărăşan, am notat două impresii de jurnal spiritual. La Cetatea Poenari am simţit responsabilitatea şi cinstea cu care cei din vechime primeau misiunea de a-şi apăra pământurile şi fraţii. Pe lângă Lacul Bâlea am priceput că ne putem reseta emoţional prin salturi de conştiinţă, că sunt momente de trecere spre noi etape majore ce încep cu o totală detaşare faţă de fel şi fel de conţinuturi psihice toxice în jurul cărora am existat până atunci. La final, Vidraru mi-a dăruit un apus şi binecuvântarea de plecare spre casă a sfinţilor locului. Închei cu câteva imagini de călătorie şi cu urarea să descoperiţi şi voi românisme dintre cele mai frumoase.
