Ştiţi ce mi se mai întâmplă în ultimii ani? La început imperceptibil, apoi uşor-uşor mai evident, am început să mă descopăr mai capabilă de-a fi impunătoare în faţa apropiaţilor mei. Şi, deşi pe unii mi i-am mai îndepărtat, consider această nouă atitudine a mea o victorie personală, dacă ar fi să o plasez în ansamblul istoricului propriu, presărat cu multe momente de cuminţenie şi laude c-aş fi un copil bun. (Nu de la mama, ea mă cunoaşte de rebelă.)
Astrologic, pun asta pe seama unui contur mai clar pe care diverse experienţe recente l-au produs asupra Soarelui în ultimul grad de Peşti din harta mea, în cuadratură cu Neptun. Ca să traduc cumva pentru non-astrologi, niciodată n-am încetat să mă întreb activ şi conştient Cine sunt eu?, iar această obsesie cotidiană mi-a fost alimentată mai ales de senzaţia că mă pierd extrem de uşor în preajma altor oameni, că nu am graniţe faţă de ei, curaţi sau nu, buni sau nu. Mă pierd nu în sensul de fâstâceală, ci în sensul de molipsire cu stările lor, cu ceea ce emit ca prezenţă. Iar ei habar n-au că mi se întâmplă asta şi unii se miră că am nevoie de momentele mele de autoizolare, că mă simt bine când sunt singură.
Am petrecut ieri cam nouă ore lângă o amică, o interacţiune motivată de nişte treburi practice pe care le aveam de îndeplinit în echipă. O fată pe care nu o cunosc de mult timp şi nici prea bine, cu care am un raport aerisit, lejer, cooperant. O legătură la urma urmei neutră, nici foarte apropiată, nici distantă. După ore bune de când ne despărţisem, am mers la culcare cu senzaţia că încă e în mintea mea, că îi simt prezenţa cumva în interiorul meu, ca şi cum m-ar fi invadat fără ştire şi încă nu mă pot rupe de ea.
De cele mai multe ori lucrul acesta mă ajută să îi înţeleg dincolo de cuvinte pe cei cu care vin în contact, să nu reacţionez la fel de bătăios cum poate aş face-o dacă nu le-aş simţi emoţiile, ezitările, fricile. Sunt puţini oamenii cărora le-am impus clar bariere ferme, pe care i-am înfruntat ostil şi cu care deliberat m-am certat la cuţite în această viaţă. Nu prea mi-a trebuit o asemena reglare de poziţii, din moment ce, văzându-le vulnerabilităţile sau obişnuinţe nerostite, am reuşit să fiu atentă faţă de subiecte cu care alţii le-ar fi stârnit, poate, reacţii de apărare sau de atac. Eu nu i-am deranjat, ei m-au considerat o finuţă fără să caut asta cu lumânarea şi fără să mint conştient în atitudinea mea necombativă.
Am mai observat acest mecanism la cei cu Peştii activi în hartă, un semn zodiacal despre care se spune că duce spre transcenderea egoului. Mda, doar că e o afacere duplicitară aceasta. Egoul nu e un handicap, ci un instrument util ce trebuie mai degrabă măiestrit. Ca să depăşeşti egoul nu înseamnă că nu trebuie să îl ai sau că alţii sunt mai îndreptăţiţi ca tine să se impună în diversele noastre raporturi de zi cu zi.
De câţiva ani, poate şi după ce mi-am demonstrat mie însămi că pot să fac foarte multe lucruri bazându-mă doar pe puterile mele, m-a apucat acest chef de a nu mai lăsa de la mine, de a nu mai trece cu tăcere peste unele momente de penibil ale oamenilor dragi, de a nu le mai încuraja prin aparenta mea nebăgare în seamă idei, impresii, comportamente de altfel nu prea grave, dar nici în acord cu adevărurile mele esenţiale. Şi-am început să mă uit mai cu subînţeles, să tac când se aşteptau din partea mea asigurări, să spun ce mă deranjează, să îmi apăr poziţiile în ciuda micilor îmbufnări rezultate. Toate ca toate, dar mă irită să mă simt manipulată emoţional de cei pe care îi primesc aproape.
Cred că acum am devenit mai incomodă acestor oameni care, de fapt, sunt cei mai mulţi în continuare prietenii mei. Realizez că prietenia lor era într-o anumită măsură condiţionată de acea permisivitate, de acea transparenţă, de acel fel de a mă da pe mine la o parte, de a le furniza un mediu în care să se simtă în orice condiţii acceptaţi şi susţinuţi. Iar aici nu vorbesc despre nişte oarecari, ci despre persoane pe care le admir sincer şi pe care şi eu mi le-am ales să-mi fie aproape. Legăturile noastre au devenit mai autentice cu toată această reţinere nouă pe care le-o stârnesc. Nu ştiu deocamdată ce se construieşte în total din aceste schimbări, dar mă simt mai respectată.
Şi nu îmi dau încă seama care este reţeta perfectă. Totuşi, cred că pentru cei ca mine această fermitate este un pas înainte. Cred că, fără să vreau, am păcălit oamenii din jur că mă mulţumesc cu planul secund, în timp ce lor le-aş fi recunoscut supremaţia de-a-l merita pe primul. În realitate, eu am văzut mereu în mod egal prim-planul şi planul secund şi de aceea îmi erau, îmi sunt totuna.
Dacă ne este evident cum cei mai narcisişti au o mare lecţie în a renunţa la înfumurare, mă uit în jur şi constat că aceştia există din cauza unui păcat la fel de capital: ezitarea altora de a-şi impune mai ferm propria persoană. Probabil că egoul sănătos e undeva la mijlocul distanţei dintre aceste două extreme. Eu încă îl mai caut.