Vremea egalilor

Cred că cea mai mare greşeală pe care o pot face profesorii, superiorii ierarhici sau cei cu experienţă în ceva anume este să îşi subestimeze învăţăceii, respectiv subalternii şi să înceteze să se mai instruiască din clipa în care au atins un plafon considerat al excelenţei la un moment dat. Apoi încep să ţină cu dinţii de câte o poziţie, să ia o distanţă ce chipurile impune respect, când în spatele ei este de fapt frica de a nu fi surclasaţi de către cei cărora mai ieri le dădeau lecţii. Şi, cu cât mai speriaţi, cu atât mai rigizi şi subtil-ameninţători devin aceşti grei, păcălindu-se şi pe ei înşişi că atitudinea lor e justificată, că obrăznicia trebuie ucisă din faşă, că nu poţi lăsa un tinerel să ţi se urce în cap. De acord, dar oare e mereu cazul de obrăznicie când un junior devine suficient de experimentat încât să nu te mai privească pe tine, seniorul, ca pe un zeu?

Am văzut – este foarte adevărat – şi mulţi juniori infatuaţi, superficiali, gata să dea din coate şi să facă salturi prea mari printre ierarhii. Ştiţi voi, genul acela de proaspăt absolvenţi care te întreabă la interviu când pot avansa la funcţia de manager, hotărâţi că mai mult de 6 luni nu au de ce să accepte un post de începător şi în niciun caz un salariu moderat, căci ei au planuri mari cu banii. Câte aş avea să le spun acestor grăbiţi la promovare despre celelalte tipuri de bogăţii la care renunţi atunci când te înveţi să te concentrezi doar pe bani! Nu susţin nicidecum că sărăcia e sfântă (o consider la fel de malignă ca opulenţa), ci că timpul este o resursă inestimabilă, că pacea interioară la fel, că activitatea din care îţi câştigi traiul trebuie să fie ea, în sine, foarte morală, căci astfel te fereşti de alte contabilităţi subtile păguboase. Iar această moralitate de fond este atât de discutabilă în zilele noastre! (Eu nu pot să pricep, de pildă, de ce ar fi cineva mulţumit moral să muncească în cazinouri sau la casele acestea de pariuri apărute ca ciupercile după ploaie, nici de ce sunt legale. Ce aduce de bine activitatea aceasta pe lume?)

Dar să revenim la influenţa apărată cu dinţii atunci când devine târzie, depăşită de noul val de specialişti într-un domeniu pe care îl cucerisei la standardele anterioare! Am auzit odată un manager după un interviu cu cineva care aspira la postul de subaltern al lui spunând satisfăcut celorlalţi subalterni că un şef nu angajează niciodată pe cineva mai bun ca el, ca să nu constiuie o ameninţare pentru poziţia sa. Ce stupid! Probabil şi foarte real într-o anumită perioadă, ale cărei reminiscenţe încă le suportăm. Nu cred deloc că toţi managerii gândesc atât de mărunt. Cei competenţi, cel puţin, sigur gândesc mai sănătos. Nu cred nici că aceste concepţii s-au limitat de-a lungul vremii doar la mediul de afaceri. Există nenumărate variaţiuni pe această temă în familii, de exemplu. Părinţii aceia care îţi flutură câte un “eu te-am făcut, eu te omor” dacă te abaţi de la voinţa lor supremă şi dacă dai semne că te individualizezi altfel decât au plănuit ei pentru tine…

Societatea de astăzi se tot scutură de astfel de personaje şi gândiri de ceva ani buni. E un şantier imens, încă haotic. N-or să dispară cu totul sau vor apărea, în orice caz, forme noi, mai moderne de abuzuri. Dar per ansamblu eu cred că omenirea merge tot înainte şi că un rău depăşit ne conduce măcar spre un rău mai puţin pervers şi mai puţin grosier.

Lucrăm intens noi, cei de astăzi, la aceste lămuriri. Ce înseamnă respectul? Ce înseamnă să respecţi un om mai tânăr sau mai puţin experimentat ca tine? Ce poţi învăţa de la el? Ce justifică într-adevăr o atitudine autoritară? Ce înseamnă să meriţi o funcţie? De ce ţi-o doreşti? Ce presupune asumarea responsabilităţii? Astrologic, aceşti ani cu planete în tranzit prin Capricorn exact tipul acesta de munci interioare ne aduc. Se schimbă regulile, ne raportăm altfel, mai puţin forţat, mai puţin scorţos şi crispat la ideea de respect.

În final, rămânem fundamental egali, suntem capabili să ne (auto)instruim, iar diferenţa o fac mai ales omenia, bunul simţ, generozitatea spiritului. Să rămâi degajat la 70 de ani şi să stai ferm la 20 – asta da artă!

 

<     >