Periodic, în idealismul meu încăpăţânat, mă înalţ ferice până mă izbesc de câte un tavan zdravăn de realitate. Şi-atunci mă întreb uitându-mă cu mirare la cioburile împrăştiate – cândva emoţiile mele în variantă frumoasă – ce mai am de prelucrat în mine pe partea de raţiune şi corenţă ca să nu mai creez în teatrul evenimentelor rupturi hidoase, oglinzi făcute praf.
Adică în principiu urmăresc să mă fac mai deşteaptă. Şi, tot dintr-o căpoşenie asumată, mă ambiţionez să îmi păstrez în paralel nivelul avansat de simţiri măiastre, reconstruite tăcut în curăţenie şi ordine.
Pragmatism şi iubire, întâmplări concrete şi visări înalte. Pentru că nu mă mulţumesc decât cu toate deodată şi încă nu m-am prins cum să le dozez, am de gând să trăiesc mult şi să lucrez liniştită în continuare la acest proiect.
Aşa cum văd eu mersul vieţilor, noi ne tot adunăm din exterior pe noi înşine puţin câte puţin, tot mai concentrat, până când învăţăm să nu ne mai pierdem în afară, să nu mai renunţăm la noi atunci când stăm între oameni. Nu e o muncă uşoară. De obicei, ne trece prin teste de rezistenţă, prin lecţii limită şi dureroase, dar vestea bună e că ele se repetă la nesfârşit până când reuşim să le depăşim. Iar ca rezultat, frumuseţea de a fi învăţat să fii în tine îţi dă curajul să te arunci nebuneşte şi viu în necunoscut, să faci din incertitudine un mod de a exista. Să-ţi dai la schimb grămada de aşteptări agonisite temător în ani de zile pe un singur pariu pe tine însuţi.
Dă-ţi voie să te prăbuşeşti grav din când în când şi vei vedea că te vei ridica mai sus decât ai ajuns vreodată până acum! Devino atent la ce-ţi arată ceilalţi oameni despre tine şi vei înţelege că toţi te ghidează înapoi spre starea ta de bine, spre locul din interiorul tău unde se petrece simultan tot universul: simţi, ştii, accepţi, acţionezi. Trăieşti. Şi e bine, asta ai venit de fapt să faci aici.
25 martie 2014