Înţelegem sau nu cum vine una ca asta, adevărul este că dăruim permanent lumii gândurile şi trăirile noastre. Să te observi liniştit şi să-ţi faci lista contribuţiilor tale nu este nicicând o idee prea rea. Uneori găseşti că oferi daruri incredibil de frumoase chiar şi fără să te fi prins vreodată, alteori că ar fi mai bine să-ţi retragi unele produse de pe piaţa inconştientului colectiv.
Ideea acestui tip de contabilitate mi-a venit azi, când ţopăiam singură prin casă de fericire că e iar martie şi vine iar 21. Fericirea m-a apucat pe nepregătite, într-o pauză de muncă intelectuală complexă. Cea mai preţioasă contribuţie personală – preţioasă pentru că o pun instinctiv la bătaie în vălmăşagul lumii încă de când eram copil şi nu mă preocupam organizat de cercetarea minţii sau a aptitudinilor mele sufleteşti – este bucuria pe care o simt de ziua mea. De opt ani am mai câştigat un aliat în această răspândire de fericire absolut ilogică, nepremeditată şi cu atât mai autentică: nepotul meu, născut la o zi diferenţă. Copilul acesta, tot fiu al începutului de primăvară, mă înţelege pentru că este şi în el sămânţa aceluiaşi cântec. Noi ştim ce-nseamnă să fii plin de viaţă şi de foc în luna lui Marte.
Când eram mică, ziua mea era prima sărbătoare importantă din familie după Crăciun şi după iarna lungă. Aşa că sărbătoream cu şi mai mare elan, fericiţi că aveam iar motiv oficial, calendaristic. La şcoală, ziua mea pica în săptămâna de dinaintea vacanţei de primăvară, iar eu, de altfel un copil foarte potolit, stăteam radiind în faţa clasei şi îmi primeam cu mare bucurie cântecul şi urările, mulţumită că sărbătoream toţi un dublu motiv de fericire. Mai departe, la servicii, am făcut în aşa fel încât de ziua mea să fiu liberă şi să îmi amintesc ce bine-i că sunt, să mă bucur de copacii de obicei înmuguriţi şi de vreo plimbare citadină.
Omul care a participat la toate ritualurile mele de îmbucurare din martie este sora mea. Când eram eleve, la mama acasă, se trezea în ghiozdan cu câte un bileţel în care îi aminteam de eveniment. Sora mea, fiică a lui august, e luminoasă şi încurajează cu sincere aplauze momentele de expansiune.
Într-un an, de ziua mea, mergeam zâmbind cu flori în mână pe Calea Victoriei. M-am intersectat cu un domn elegant, trecut de mult de prima tinereţe, care mi-a întors zâmbetul şi care pun pariu că mi-a simţit acel Nu ştiu cum să explic, dar astăzi strălucim de viaţă!
Am împlinit 22 de ani la Iaşi şi tot aşa, fără cine ştie ce pretext exterior sau circumstanţe deosebite, am simţit cea mai mare fericire în timp ce coboram nişte scări. Prin fereastră m-a ţintit o rază de soare şi-n mintea mea a fost că da, totul în viaţă este şi va fi foarte, foarte bine. (Nu mi-am schimbat deloc părerea în ciuda multor julituri de pe traseu.)
Habar n-am cum să aştern în alte cuvinte elanul acesta care mă apucă de ziua mea. Nu are legătură cu urările, nici cu cadouri, nici cu telefoane sau email-uri şi sper că nici măcar cu fascinaţia de sine. Eu simt în preajma zilei mele de naştere un freamăt de a fi, o victorie deja obţinută a luminii din care suntem plămădiţi, deschiderea cerurilor şi coborârea vieţii. Nu e nimic fastuos, pretenţios sau elaborat în această senzaţie. E energie pură, inocenţă, bucurie şi curaj, e un triumf al tuturor.
Să vină iară primăvara!