Mă uimeşte la noi, oamenii, amestecul acesta de solidaritate-respingere, dragoste-ură care ne transformă peste noapte din aliaţi în duşmani. Şi-apoi poate vine o împăcare, şi-apoi iar un pas de criză. Sunt zile când îţi promiţi că niciodată n-ai să-ţi mai deschizi inima pentru aproapele care ţi-a ciopârţit-o neaşteptat şi nedrept după acordurile fericite ce vă uniseră până atunci. Pare că e o lege în lumea asta ca cele mai mari destrămări să ne vină prin cei mai iubiţi. Căci ce alte grozăvii ne pot stârni mai obligatoriu nevoia de-a învăţa să iertăm şi ce altă stare ne dă mai multă linişte ca iertarea?
Să ierţi nu înseamnă să uiţi, nici să te prefaci că nimic nu s-a întâmplat. Câteodată nu înseamnă nici să-l reprimeşti în viaţa ta pe cel ce te-a jignit, desconsiderat, dezamăgit, trădat doar pentru că se întoarce spăşit şi schimbat. Câteodată înseamnă doar să cureţi de ranchiună distanţa pe care ai stabilit-o între tine şi celălalt şi să accepţi să trăieşti senin în afara prezenţei sale, fără să te simţi vinovat că nu l-ai primit înapoi.
Mă uimeşte la noi cât de capabili suntem să ne revărsăm otrăvurile tocmai asupra celor care ne stau necondiţionat cel mai aproape. Cum ne frustrăm într-o bună zi din te miri ce şi-apoi ne transformăm prietenii, partenerii, familia în saci de box, iar dacă ripostează inventăm în cascadă alte pretexte pentru a ne justifica atacul. Ca să ne convingem că e vina lor, că noi doar le suntem victime sau drepţi judecători. Apoi vin şi alte efecte în lanţ, de multe ori răspunsuri la fel de distorsionate din partea sacilor noştri de box, la urma urmei şi ei tot oameni… Căci emoţiile, o dată stârnite, nu ascultă de raţiune: suntem înclinaţi să răspundem la o emoţie negativă cu altă emoţie negativă.
Mă mai uimeşte la noi cum reapare soarele între vrăjmaşi după un somn bun sau cine ştie ce bucurie fără legătură cu situaţia lor. Ca şi cum viaţa te frustrează şi tu te răzbuni aiurea pe aproapele, apoi viaţa te bucură şi tu începi să-l aplauzi din nou pe aproapele, în ambele cazuri fără legătură cu aproapele însuşi! Poate fiindcă sunt un om care stă şi gândeşte mult la emoţii, şi le analizează, şi le schematizează, şi le teoretizează, revărsările astea zburdalnice şi călduroase de parcă nimic nu s-a întâmplat mă irită la fel de puternic ca prima fază, revărsările de frustrare. Ca să accept să bat iar palma cu aproapele, eu am nevoie de dialog şi să ajungem amândoi la o brumă de conştientizare despre ce s-a petrecut.
De-a lungul vârstelor, am învăţat însă şi o lecţie valoroasă de la cei mai diplomaţi ca mine. Eu am tendinţe radicale: când mă simt tratată nedrept sau împroşcată cu toxicitatea altor oameni, ridic un zid ferm şi dispar rapid. Iertările mele presupun mai mult curăţarea de rachiună a distanţei dintre mine şi opozanţi, dar distanţa rămâne. Doar de câteva ori încăpăţânările mele au permis breşe de compromis şi mi-am recuperat prietenii care nu meritau arse dintr-atât. Alteori, legată prin fire de rubedenie, am continuat forţat să-i rămân aproapelui aproape şi să accept reveniri după războaie. Iar asta m-a învăţat ceva foarte important: că în viaţă vin şi momente când laşi totul deoparte, toate reproşurile, toate emoţiile vechi, şi stai lângă opozantul tău pentru că aveţi de traversat împreună un mare pas de criză, o grozăvie mai mare decât feluritele voastre nemulţumiri reciproce.
De la oameni mult mai diplomaţi ca mine am învăţat şi că în relaţiile pe termen lung, care inerent aduc şi zile mai proaste, este nevoie de înţelepciunea de-a-ţi evalua în ansamblu aproapele, de-a pune în balanţă ce-ţi place şi ce nu-ţi place la el, de-a-i acorda mai multe şanse până să iei o decizie de eliminare definitivă. De-a privi în perspectivă şi de-a intui dacă e acolo o promisiune reală de progres al relaţiei. Mai cred că, pentru a trece cu bine prin toate aceste valuri schimbătoare, este esenţial să nu-ţi uiţi niciodată sinele, să rămâi conectat la centrul tău şi când în relaţia cu aproapele e bine, şi când e debusolant, şi când nu mai e relaţia. Iar peste toate acestea, vorba lui Don Miguel Ruiz, nu lua nimic personal!