Acum un an şi ceva am auzit-o pe sor-mea vorbind despre săptămâna oamenilor simpli. O idee ce le-a venit lor, doi părinţi moderni, preocupaţi de educaţia echilibrată a copiilor, părinţi născuţi prin anii ’70,  ale căror prime tinereţi s-au împărţit între traiul orăşenesc de la bloc şi vacanţele presărate cu şederi îndelungi la rudele de la ţară.

Noi suntem generaţia care a apucat să cunoască viaţa satului nealterată de televiziunea prin cablu şi alte facilităţi, astăzi devenite indispensabile inclusiv la sat. La Nicoleşti făceam baie în apă încălzită vara la focul din grădină (butelia cu gaz se folosea doar după un protocol strict de eficienţă); ca să vorbim cu mama la telefon mergeam la poşta din satul vecin, de unde aduceam în bidoane mari o dată pe săptămână apă potabilă (la noi în sat nu erau fântâni cu apă atât de consumabilă); mergeam cu bunicii noştri la câmp, trezite cu noaptea-n cap, instalate în căruţă, muncite bine cât era ziua de lungă în arşiţa câmpiei; umblam prin curte desculţe, mâncam din castroane de lut, tăiam mămăliga cu o aţă special ţinută pentru această operaţiune într-un cui de lângă aragaz; primeam de mici diverse sarcini legate de gestiunea animalelor din curte (multe); la ocazii speciale târguiam de la magazinul mixt din centrul satului, căruia i se spunea cooperativă; duminica ne primeneam şi plecam în vizite, cu puncte de oprire la fini şi naşi, dar şi la cimitir, unde aprindeam lumânări pentru ai noştri, deşi într-un sat mai toţi locuitorii sunt cumva înrudiţi şi astfel toţi eram “de-ai noştri”; în unele seri stăteam la poartă cu alţi copii strânşi de pe uliţele vecine, la interminabile şi amuzante poveşti. Pentru cei ce nu au avut bunici la ţară şi au crescut doar la oraş, am observat că este necesară şi această precizare, pentru că singuri nu şi-o pot imagina: de fapt, eu, sor-mea şi verişoarele noastre am avut nişte bunici înstăriţi. Doar că înstărirea aceasta îşi păstra la ţară simplitatea şi nu te făcea atât de dependent de bani sau aparenţe.

Astfel ne petreceam acele nesfârşiri, sub cerul senin al Câmpiei Râmnicului sau sub puzderia de stele, un cer pe care n-aş putea să-l uit vreodată, așa cum părea el că se prăbuşeşte peste umerii noştri tineri, cu tot cu candelabrele lui când toiul nopţii ne prindea afară din casă. Şi ne prindea, negreşit, de fiecare dată.

Ştiţi ce mă uimeşte acum printre amintirile de atunci? Să constat că în gospodăria lui tataia Toader, una dintre cele mai mari şi mai prospere din acel sat mare al Buzăului, ani la rând nu a existat un tomberon pentru gunoi pentru că nu era nevoie de aşa ceva! Mulţi ani după revoluţie la sat încă nu pătrunsese mai deloc plasticul, nu foloseam detergenţi, ci săpun de casă, resturile de mâncare se transformau în hrană pentru animale sau în compost, iar când era cazul diverse gunoaie nebiodegradabile erau arse în curte. Totul era integrat într-un sistem reciclabil foarte funcţional la care abia acum iau seama. Era, pe cât de simplu, pe atât de genial. Eram mai plini de praf, dar mult mai sănătoşi şi, per ansamblu, mai curaţi. Da, aceasta este altă uimire printre amintirile acelea, în amestecătura de mirosuri, gusturi, texturi ale satului: exista ceva imaculat în simplitatea aceea, în sănătatea câştigată prin robusteţea corpului muncit, în tăria brută a vieţii de zi cu zi şi a acelui firesc pe care doar acolo l-am întâlnit la o asemenea intensitate până acum.

Am 37 de ani, proaspăt împliniţi în timpul crizei COVID-19. Mai bogată ca în acea copilărie sătească nu cred că am fost vreodată, deşi am deţinut între timp mult mai mulţi bani ca atunci.

Treptat, şi satul copilăriei noastre s-a schimbat. Deşi mi-e dor de ei, mă bucur că bătrânii noştri nu au apucat să prindă alterarea asta şi că mamaia Silica, soaţa lui tataia Toader, încă în curtea ei la 86 de ani, nu pare să o simtă. Timpurile acestea amestecate au adus de mult şi în viaţa satului canalizare, televiziune prin cablu, internet şi Facebook, tomberoane în toate gospodăriile şi, parcă, ceva mai mult din oboseala lumii moderne decât pătrunsese acolo în vremurile copilăriei noastre. Nu ştiu dacă e bine sau nu. Probabil un amestec. Dar mi-e dor de cerul acela prăbuşindu-se peste umerii mei şi de frăgezimea vieţii de la Nicoleşti de dinainte să am bani mulţi, cel puţin ce-ar însemna bani mulţi pentru reperele acelui trecut.

Anii s-au scurs, copiii au crescut şi au născut copii. Tataia Toader şi mamaia Silica au statut de străbunici, iar eu pe cel de mătuşă. Îi consider pe nepoţii mei printre cei mai norocoşi oameni foarte tineri, căci bunicii lor din partea tatălui locuiesc la curte în Bârlad şi au acolo un univers întreg, mai modern, dar la fel de fascinant pentru ei cum era pentru noi acel acasă din Buzăul lui Toader Turcu. Au vacanţe fericite.

Săptămâna oamenilor simpli. Sor-mea şi cumnatul meu ţin pasul cu părinţii moderni şi le asigură copiilor în acest trai bucureştean un mediu bine aprovizionat cu obiecte, jucării, experienţe bucuroase. Totuşi, observând ei, părinţii, lumea aceasta învolburată a capitalei de astăzi, s-au îngrijorat pentru copiii lor să nu piardă contactul cu pământul, cu normalitatea aceea sănătoasă pe care o poţi avea doar când îţi eliberezi atenţia de la atâtea distracţii artificiale şi de la ceea ce se poate cumpăra cu bani. Aşa au inventat conceptul de săptămână a oamenilor simpli, care e ceva şugubeţ de genul: trăind în apartamentul lor bucureştean, să nu se uite la televizor mai mult decât o făceam noi la Nicoleşti, să nu aprindă lumina decât într-o cameră, să nu facă risipă de apă, să mănânce lapte bătut cu mămăligă tăiată cu aţa, să poarte aceleaşi haine mai multe zile la rând etc. Nu mai ştiu dacă fix asta era lista cu reguli, dar aţi înţeles ideea.

Vremurile au devenit cum le ştiţi. Andrei a împlinit 10 ani şi-a fost şi el sărbătorit în timpul crizei COVID-19. E drept, noi tot ne-am bucurat de o zi frumoasă. Dar timpul nu mai are răbdare. Săptămâna oamenilor simpli se pare că trebuie integrată nu ca experiment rătăcit într-o familie nostalgică după viaţa satului de odinioară, ci la scară largă într-o societate care nu mai consumă aiurea, nu mai dă din coate pentru funcţii, nu mai aleargă hipnotic…chiar aşa, încotro?

Noi am avut acest noroc. Petrecând, practic, sute de săptămâni simple în Nicoleştiul copilăriei noastre, stăm acum în faţa orizonturilor schimbătoare ale prezentului şi ne gândim că ceva bun chiar ar putea să iasă din toate acestea. Prea ne apasă umerii o lume complicată în loc să ni-i apese nopţile curate, puzderia aceea de stele şi aerul libertăţii care ştim că există. Îl respirăm încă de pe atunci, din vecinătățile Bărăganului, dar vrem să fie şi o normalitate a oraşului de azi, nu doar o amintire a satului de odinioară.

 

<     >