Victimă, salvator sau Peştii în avantaj?

DSC01219Unul dintre cele mai de preţ ajutoare pe care astrologia mi le-a pus la dispoziţie a fost, cândva, informaţia că pe poarta Peştilor devenim foarte susceptibili la a prelua fără de ştire fel şi fel de chiţibuşării din inconştientul colectiv, de la încărcături greoaie la mici reziduuri şi stări capricioase de moment ale altora. Nu este un destin de victimă sau de salvator al lumii, ci pur şi simplu un mod de funcţionare mai puţin elucidat de-a lungul timpului publicului larg pentru că noi toţi am reuşit să ne înstrăinăm de aceste cunoaşteri ale ansamblului, ale firicelelor invizibile ce ne interconectează şi ne unesc în simţiri. Ceea ce nu a făcut însă ca ele să nu mai existe cu adevărat în timp ce ne-am rotit adormiţi şi concentraţi în jurul iluziei totalei separări.

Sunt unul dintre acele personaje care nu ştiu să se blocheze faţă de atmosferele colective. Mi-au trebuit ani de zile să înţeleg acest lucru, alţi ani să îl accept şi probabil restul vieţii ca să îi aflu şi avantajele. Lăsaţi-mă lângă un om vulnerabil şi mă simt imediat copleşită de sensibilitatea sa. Mă pun pe plâns în locul lui fără să ştiu mai exact de ce, în timp ce el mă priveşte gândind poate “Săraca, are nervi subţiri!”, fără să se bănuiască în vreo legătură cu jelania mea. Iar eu, consumându-mi lacrimile, la rândul meu nu sunt foarte sigură dacă am plâns de o tristeţe personală, a omului de lângă mine sau a vreunui altuia care tocmai a trecut prin faţa noastră în grabă. Şi poate că aceasta ar fi o rezolvare benefică de moment, însă cum nu se cade să plângi “degeaba”, adesea am ţinut în mine, am încolăcit aceste stări în interior şi m-am trezit apoi cu câte o somatizare serioasă.

Mi s-a întâmplat, mai ales de când am devenit atentă la posibilitatea ca stările mele să nu fie de fapt (numai) ale mele, şi să îmi doresc să fug de atâta expunere în toiul acestor ani de purificare emoţională accelerată pe care îi traversăm. Pe stradă, în magazine, la locul de muncă, în vacanţe sau oriunde există mulţi oameni se creează acea “supă” de grup, unde fiecare ne adaugăm, de obicei fără să ştim, neîmpăcările, frustrările, otrăvurile şi durerile pe care încercăm să ni le reprimăm. Ca Peşti, am învăţat până la urmă să accept toate acestea şi să nu mă mai opun inutil procesului, dar numai după ce mi-am înţeles cu adevărat unele detalii de funcţionare. Aşadar, numai după ce am reuşit să activez în mine puţintică discriminare de la polul opus, Fecioara.

Şi totuşi, acceptarea nu este suficientă, iar ziduri artificiale de apărare nu pot susţine în mod real, oricât de multe exerciţii de imaginaţie şi de răceală mentală aş face. Abia de curând am realizat că, dacă reuşesc să parlamentez inteligent cu acest fel de a fi, el are un avantaj la fel de pitit înţelegerii obişnuite: în supa colectivă fiecare om îşi poartă, cam la fel de inconştient ca şi reprimările, acea parte de lumină care este, mai presus de orice cădere a sa de aici, o vibraţie perfect curată şi înaltă. Pasul pe care îl au Peştii de făcut este recunoaşterea, în paralel cu “negreala” lumii, a albului ei ascuns, indestructibil. Şi lor, Peştilor din noi, le este cu putinţă această accesare, fiind un semn mutabil, adică apt de a se deplasa simultan pe mai multe paliere, între diverse realităţi.

Am înţeles în cele din urmă că, aşa cum lumea ne contaminează cu toxicitate, tot ea ne pune la dispoziţie, individual, reuşitele fiecărui alt seamăn. Că pasul înainte făcut de cine ştie ce contemporan de la capătul celălalt al globului ajunge şi la mine, că el primeşte izbânzile mele. Acesta este avantajul lipsei de graniţe psihice şi ne însoţeşte clipele efemere pe nevăzute, neîntrerupt.

Ca ultim semn de apă, Peştii confirmă cuvintele pe care le-am regăsit mai demult într-o carte de-a lui Arroyo: “Apa este flexibilă, dar învinge totul.[…] Apa cucereşte prin supunere; nu atacă niciodată, dar câştigă întotdeauna ultima bătălie”.

>   <