Visul de ieri, non-timpul de azi

DSC00576

Fiecărei clipe de rătăcire din oameni şi răsturnării ei în adevăr.

***

Îmi imaginez uneori trezirea, zvâcnirea prezenţei perfecte, a omului conştient de tot, de toate şi mai cu seamă de el însuşi. Alteori reuşesc să o simt, trezirea mea, atât de vie şi frumoasă potolire a gândului în suflet. Pentru clipele acestea de non-timp sublim au meritat zbaterea, coborârea, infernurile, noaptea adâncă şi miile frici.

Dar înapoia lor ce-a fost? De când ne ştim, care ne-a fost învoirea, la ce lucrare a lumii suntem părtaşi? Iar prin infernuri oare nu ne-am rămas unii altora călăuze, chiar şi atunci când ne-am urzit războaie, rătăciţi şi fragmentaţi în haosul neiubirii?

Şi dacă ţi-aş spune că apăsarea lumii de aici o vom înălţa cu toţii într-o perdea de lumini, te-ai mai  grăbi să pleci, doborât de trăire, străin de tine şi de tot ce-ai putea deveni? După atâtea renaşteri, ştii bine că ne murim aripile şi ne stingem doar când uităm să privim la miracolul de a fi-n trup şi suflet, om între oameni.

Te chem şi ma cheamă să ne regăsim în non-timp, aşa cum ne-a fost învoirea cândva. Te-aştept şi aşteaptă-mă căci nu putem decât împreună. Avem de aprins o perdea de lumini mai mult ca perfecte, noi toţi, oricine-am fi de-aici şi de azi, dintotdeauna împreună.

Articolul precedent        Articolul următor