În urmă cu câţiva ani, am călătorit întâia oară în Lisabona, un oraş cu care am simţit o incredibilă legătură de suflet şi care mi-a imprimat încă de la primul pas certitudinea că mai fusesem acolo cândva. Într-una din plimbările acelor zile, mi-am schimbat subit intenţia de a vizita un obiectiv turistic renumit şi am decis să mă las purtată fără planuri sau premeditări spre viaţa firească a oraşului, să mă amestec printre locuitorii lui şi să pătrund în scenele simple unde ai impresia că sălăşluiesc discreţi sfinţii protectori ai locului.
Urmându-mi gândul călăuzitor, am ajuns într-o mică librărie, iar acolo am solicitat să fiu îndrumată spre raftul cu astrologie. Mi-am ales o carte cu coperţi frumoase – acum pe raftul de acasă – şi am deschis-o la întâmplare. Am citit acolo aşa: “Multă lume se întreabă unde ne ducem după ce murim, dar sunt mai puţini cei ce se întreabă de unde venim în momentul în care ne naştem.” M-am recunoscut în această frază şi am derulat rapid în minte zecile de mii de nelinişti şi nelămuriri care mi-au forţat în timp acceptarea şi integrarea noţiunii de reîncarnare, atât cât am putut cuprinde cu înţelegerea şi intuiţia în diferite etape ale vieţii mele. Cu ce planuri m-am născut pentru viaţa aceasta rămăsese cumva un subiect mai puţin vizat în anii aceia mulţi în care am cercetat ideea de moarte.
Citeşte AICI restul articolului, frecventaom.ro.