Tata

Odată am sărit peste Crăciun. Acasă era o atmosferă gri şi, pe măsură ce zilele se scurgeau, o tăcere tot mai stranie se strecura, amestecată cu un soi de panică surdă pentru care noi, copiii, nu primeam explicaţii. Nici nu prea îndrăzneam să le cerem. Ceva nu era în regulă, dar nu ştiam concret ce. Am dedus despre ce este vorba construind un puzzle din frânturi de conversaţii la care mai apucam să tragem cu urechea atunci când totul devenise deja atât de grav şi ireparabil, încât cei mari nu se mai fereau să vorbească de faţă cu noi.

***

Tatăl meu avea ochi verzi, mari, mâini frumoase din care rezulta chiar şi când se grăbea un scris graţios, zâmbetul larg şi vorbe bune pentru fiecare. Printre comorile mele cele mai de preţ sunt câteva scrisori pe care le-a trimis acasă, la părinţii lui, pe la vârsta de 20 de ani. Aproape că le ştiu pe de rost. Se interesa cu grijă de toţi apropiaţii – iar ei aveau mulţi prieteni -, scria câte o urare personalizată sau un salut pentru fiecare. Când m-am făcut mai mare, mi-am croit semnătura după a lui, mândră că îi împărtăşesc şi iniţiala prenumelui. Era un om prietenos şi demn tatăl meu; aşa mi l-am formulat eu în amintiri după aceea.

***

Parcă apucaseră deja să ne pregătească nişte cadouri, dar nu le-am mai primit sub formă de surpriză de-a lui Moş Crăciun, căci am sărit în anul acela şi peste Ajun. Mi se pare că la un moment dat jucăriile le-am luat pur şi simplu în primire pentru că le-am găsit prin casă, în timp ce panica tot creştea, mama devenise un fel de nălucă, bunicii, unchii şi mătuşile noastre din provincie erau neobişnuit de prezenţi pe lângă noi, iar pâcla aceea densă ţesea prevestiri rele şi disperare. În ţară era revoluţie. Nu-mi mai aduc aminte ce pricepeam la vârsta de atunci din informaţia asta. Percepeam doar griul şi tăcerea, alarma mută din familie.

***

Mai singură ca atunci nu m-am simţit niciodată. Parcă mă străduiam să nu exist, ca să nu deranjez.

***

Pe oamenii obişnuiţi zilele acelea îi marcau la nivel social, de la distanţă. Erau martorii distrugerii unui sistem şi-al unui mod de viaţă. Noi nu aveam timp şi stare să cugetăm la altceva şi la altcineva decât la el. Tata plecase de multe zile la serviciu şi de la un moment dat, cam din Ajun, nu a mai fost de găsit la telefon. Colegii lui ne-au spus vreo săptămână că e bine. Dar pâcla aceea tot nu se ridica şi noi începusem să-i pricepem mesajele ascunse.

***

Din ianuarie până în martie l-am recuperat, teoretic, printre noi. Practic, a fost mai mult o tatonare a plecării. Lunile acelea au fugit îngrozitor de repede, iar câteodată păreau doar o agonie înţepenită în eternitate. Până la urmă balanţa a înclinat decisiv spre moarte şi-aşa s-a dus tatăl meu, mâhnit în inima lui prietenoasă că pe lumea asta se ajunge la războaie. Pe el l-au făcut erou martir şi l-au inscripţionat, alături de mulţi alţii, pe monumente. Pe noi toate astea încă ne mai îngheaţă în absurd şi în zvâcniri de suferinţă, dar ne-au şi ajutat să ne trezim puteri nebănuite, înţelepciuni, fericiri pe care doar oamenii care au pierdut la un moment dat totul ştiu cum să le simtă.

***

Din viaţa mea nu a lipsit nicio zi în care să nu mă gândesc la el măcar o picătură. Nu-l mai regret, doar îl iubesc. Nu ştiu cum şi din ce se produce iubirea asta, poate tocmai din lipsa de amintiri, poate tocmai pentru că l-am păstrat în mine fără un conţinut lumesc de experienţe şi schimburi de cuvinte. Acum doar mă bucur că a fost cândva cu mine.

***

Sunt foarte recunoscătoare că nu am trăit în comunism, chiar şi cu toată mascarada asta care a urmat după. Mi se pare strigător la cer cum istoria ajunge să acopere cu onoruri şi titluri milioane de morţi pe care le putem, de altfel, reduce doar la atât: jocuri de putere. Se împlinesc 30 de ani de la revoluţie, un capitol istoric încâlcit, cu siguranţă murdar şi poate pe veci măsluit înţelegerii noastre depline. Mi se pare totuşi firesc să evaluăm fiecare ce ne-a adus de bine traiul în afara comunismului şi să facem în continuare paşi spre libertate. Este un drum individual care presupune fel şi fel de probe de destin ce ne forţează să depăşim epoca favoritismelor şi-a capetelor plecate, frica de ce zice lumea, partidul, şeful, patriarhia sau propria noastră voce interioară de judecător. 30 de ani, cu bune şi rele, de transformări accelerate.

***

Tatălui meu îi plăcea muzica şi câteodată, însufleţit la vreo petrecere, cânta. Avea mulţi prieteni şi se pricepea foarte bine la vorbe. Conversa cu haz, construia relatări poznaşe şi deştepte, te antrena într-o suită de relatări interesante şi te făcea să te apropii de el în largul tău. Avea un bun simţ exemplar şi singura lui metodă de corecţie a micilor tâmpenii copilăreşti pe care le-am comis a fost să se uite la mine cu ochii lui verzi, mari şi-apoi să-şi bată uşor cu degetul obrazul. Un gest cât o mie de dojeni. Nu-mi era frică să nu-l supăr; mi-era ruşine doar să nu-l tratez cu mai puţin respect decât îmi arăta el mie.

***

30 de ani intenşi într-o ţară ce-şi caută valorile. 30 de ani într-o familie care ştie ce înseamnă să plăteşti pentru această libertate. Iar dincolo de toate perspectivele istorice, doar viaţa, cu toate secundele ei şi nevoia noastră, a tuturor, de-a fi fericiţi.

 

_______

Precizare. Scriu rar despre tatăl meu, poate din teama de a nu-l descrie prea idealist şi din obişnuinţa de a-mi ascunde vulnerabilităţile. Dar uneori mi se pare un act de sinceritate obligatorie să particip şi eu, atât cât mai pricep, la deconspirarea tabuurilor pe care le ridicăm în jurul morţii. Despre tatăl meu am mai avut curajul până acum să scriu aici şi aici, în speranţa că voi fi şi altora de folos şi că nu veţi resimţi aceste rânduri patetice, exagerate, indecent de triste.

 

<   >